Umblând prin valea Morţii

Zilele acestea m-am gândit la moarte, pentru că iată, de aproape o lună de zile se pare că suntem pe tărâmul ei. Şi până să ieşim din Scorpion, o să mai scriu câteva rânduri despre moarte. Am început plimbându-ne prin cimitir, sfârşim meditând asupra morţii, pentru a regăsi viaţa.

Am urmărit în această perioadă cât de tare ne lăsăm copleşiţi de inevitabila moarte, cât de mult ne şochează şi ne înspăimântă şi cum paralizăm sub imperiul fricii şi cu greu reuşim să ne mai revenim apoi. Şi m-am întrebat: de ce? De ce, când ştim cu toţii că nu scapă nimeni viu din viaţă? În afară de Iisus, nu s-a întors nimeni prin forţe proprii de-acolo. Şi-atunci? De ce ne preocupă atât de mult să luptăm cu ceva ce este oricum inevitabil? Poate căutăm acea parte din noi, făcută după chipul şi asemănarea divinităţii? Aceea care este stăpână şi pe viaţă şi pe moarte?

Când eram mică, mă temeam foarte tare de moarte, morţi şi tot ce are legătură. Cel mai probabil pentru că nu înţelegeam şi tot acel necunoscut mă copleşea. Dar apoi au început să moară oameni dragi şi m-am văzut pusă în faţa morţii şi am început să o explorez, să mă gândesc la ea în toate variantele, să-mi pun întrebări, să fac scenarii.

Mi-am dat seama, în timp, că moartea este un proces care se întâmplă încă din timpul vieţii, pentru că ideea morţii se transformă şi devine o dată cu creşterea noastră. Aşa ajung bătrânii să-şi pregătească cu atâta seninătate cele necesare pentru înmormântare. Se obişnuiesc cu ideea. Viaţa este de fapt un proces în care ne pregătim pentru moarte.

În calendar, sfinţii sunt celebraţi în ziua trecerii lor în lumea celor drepţi, pentru că aceea se consideră ziua naşterii lor întru eternitate, întru sfinţenie. Îmi vine să mă întreb: şi dacă totul e greşit? Dacă, de fapt, am înţeles totul pe dos? Dacă nimic nu moare, ci totul se transformă şi devine şi redevine până la sfârşitul veacurilor şi noi irosim un munte de energie căutând să amânăm sau să stopăm ceea ce este imposibil de oprit – evoluţia?

Uneori am impresia că atunci când voi muri, voi experimenta un mare „Ahaaa! Ştiam eu!” Sau un mare „Fuck It! Ştiam eu că nu trebuia să fac aia, ci mai degrabă ailaltă!” Sper mai degrabă la prima variantă.

De ce-am scris toate acestea? Nu ştiu. Le mestec în gând de ceva vreme. De când oamenii mor, la grămadă sau separat. Au murit mulţi oameni în lume în această perioadă şi nu ai cum să nu te gândeşti la moarte, la viaţă, la sensul vieţii şi la cel al morţii. Cu toţii ne întrebăm: „De ce, Doamne? De ce?” şi mie mi se pare aşa, cumva, o lipsă de respect să ne întrebăm asta. Cu ce drept punem noi la îndoială judecata lui Dumnezeu şi-i cerem socoteală pentru deciziile lui? Mi se pare lipsă de respect şi pentru cei plecaţi. Poate că ei aşa au ales. Să le respectăm decizia. Să ne rugăm pentru ei şi să-i lăsăm să plece liniştiţi. Să nu-i ţinem legaţi cu lanţuri energetice, doar pentru că noi, neputincioşii, nu putem trăi cu gândul că nu mai sunt.

E mai presus de noi! Şi să îndrăznim să cerem socoteală e aroganţă şi sminteală.

Pledez mai degrabă pentru umilinţă, pentru acceptare şi seninătate. Să nu luptăm cu ceea ce nu putem schimba. Dar să tragem cu toate forţele noastre să schimbăm ceea ce ne stă în putere – viaţa, modul în care trăim. Cât suntem aici pe pământ, în carne şi oase, ne putem folosi forţele şi putem munci să trăim frumos. Gânduri, cuvinte, acţiuni, principii de viaţă, crezuri, toate, toate să le punem sub pecetea iubirii, a frumosului, a binelui, a păcii, a luminii. Să ne începem fiecare zi ca pe o zi de sărbătoare. Să ne primenim, să ne îmbrăcăm frumos, să ne gătim sufletul ca şi cum în fiecare zi ne-am întâlni cu Dumnezeu. Să ne onorăm viaţa cu fiecare respiraţie, să conştientizăm ce dar minunat experimentăm în fiecare zi, să facem să merite fiecare secundă trăită, să rodim frumos! Ce lăsăm în urma noastră? Cum o să-şi amintească ai mei de mine? Care este moştenirea mea? Să nu facem umbră degeaba pământului, să nu fim asemenea smochinului neroditor, ca să ne putem veseli şi să fim mulţumiţi la întâlnirea cu sfârşitul.

Să luăm aminte la natură cum se transformă anotimp după anotimp cu detaşare şi cu încredere că după iarnă, cu siguranţă vine primăvara şi ea se va îmbrăca iar în straie colorate şi pline de sevă şi de vitalitate.

cycle-of-birth-and-death-1
Sursa foto

Şi, iată, şi noi oamenii facem parte din această natură, şi deşi murim de sute de mii de ani, tot mai mulţi suntem de la an la an. Oare cum, dacă nu printr-un triumf al vieţii, al miliardelor de inimi care încă bat? Să le facem să bată întru iubire şi lumină!

Moartea nu trebuie temută, ci trebuie respectată asemenea unui profesor şi tratată cu detaşare. E acolo, într-o zi va veni, dar până atunci, noi avem de trăit.

Să trăim frumos!

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.”

Ecclesiastul, 3:11

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.