Băiețelul și familia de pitici

Era deja seară. Și frig. Deși noiembrie fusese blând în dimineața acelei zile și soarele încălzise generos pe toată lumea, acum era tare frig. Porniseră încetișor către locul în care urmau să petreacă sărbătoarea lămpașelor, părinți și copii, călăuziți de glasul și pașii doamnei învățătoare. Băiețelul cu păr de aur mergea alături de colegii săi, dar își urmărea mama în mulțime, să se asigure că e pe urmele lui. Se îndreptau către un parc din apropierea școlii fiecare ținând lampionul făcut cu propriile mânuțe în care urmau să aprindă luminiță pe care să o ofere în dar piticilor care au grijă de natură pe timp de iarnă. Mama băiețelului cu păr de aur era tare impresionată de această sărbătoare și o aștepta cu aceeași emoție ca și copiii. Pe la jumătatea drumului, băiețelul se desprinse de lângă colegii lui și păși hotărât spre mama sa, care rămăsese ceva mai în urmă.

– Vreau să mergem acasă! Acum!

– Cum să mergem acasă? Păi e sărbătoarea lămpașelor.

– Da. O sărbătoare stupidă. Mi-e frig și mi-e foame și urăsc sărbătoarea asta. Vreau acasă.

Mama nu se așteptase la asta. Toată bucuria ei se împrăștia în aer ca picurii de ploaie care începeau să se pulverizeze în lumina felinarelor de pe stradă. Ce să facă acum? Se întreba care să fie sursa supărării lui. Totul părea în regulă mai devreme când ajunsese la școală. Cercetă să vadă despre ce putea fi vorba. Dar copilul cu păr bălai o ținea pe-a lui. Mama se necăji. ”De ce trebuia să-l apuce chiar acum? Cum să-l convingă să mai rămână puțin?” Tot schimbând replici, au ajuns la intrarea parcului, însă băiatul nu mai contenea cu nemulțumirile și cerea insistent să plece acasă. Au intrat în parc. Pini înalți se conturau în semiîntunericul serii și răspândeau un miros puternic de rășină. Ici și colo era câte un felinar care răspândea lumină atât cât să nu te simți în mijlocul pădurii. Ceata de copii o luase de-a dreptul prin iarba umedă și prin frunzele așternute covor la pământ. Frigul se întețea, însă entuziasmul creștea. Până și băiețelul nervos rărise protestele și trăgea cu urechea curios la ce urma să le spună învățătoarea.

– Bine. Stăm numai puțin, dar după ce aprindem lămpașul plecăm imediat.

În curând, glasurile gălăgioase ale copiilor s-au armonizat ușor, cântând împreună cântec de lumină:

Eu merg cu lămpașul în mână

Lămpașul de mine făcut!

Sus stele sclipesc bucuroase,

Lămpașul sclipește tăcut.

Lămpaș luminos

Sclipește voios,

Rabimbăr, rabambăr, ra-bum-bum-bum!

Doamna învățătoare trecea pe la fiecare și le aprindea lumânărelele din lămpașe. Băiețelul cu păr de aur îi arunca în continuare mamei priviri pline de protest. Mama era necăjită că acesta nu reușea să intre în starea de sărbătoare și îi părea rău că pierdea emoția momentului. Urma acum să ducă lumina pe la rădăcinile copacilor, să o dăruiască piticilor care aveau grijă de ei peste iarnă și să-și găsească un prieten copac.

– Știi, pe lângă arborii aceștia sunt familii de pitici. Ți-ar plăcea să găsim una?

– Nu cred așa ceva. Nu există pitici și oricum nu i-am găsi. Eu tot vreau acasă.

– Bine, mergem , dar oricum trebuie să-l așteptăm pe tatăl tău să ne ia. Hai până atunci să căutăm și noi un prieten copac.

Copilul se lăsă înduplecat și când auzi că alți colegi strigau că au găsit pitici, deveni dintr-o dată curios și se întreba dacă e adevărat. Căută și el un copac și când apropie lămpașul de tulpina acestuia, ce să vezi? Printre frunzele umede zări un pitic, doi, apoi încă unul până la o întreagă familie cu cinci pitici. Ochii îi sclipeau în lumina palidă a lămpașului. Era adevărat. Chiar erau pitici aici. Îi ridică de jos și-i înșira între palmele lui micuțe, cercetându-i cu băgare de seamă ca nu cumva să-i rănească. Îi măsură și văzu că sunt mamă, tată și trei copilași – la fel ca și el cu familia lui. Ce întâmplare! Zâmbea.

– Putem să-i luăm cu noi?

– Cred că da. Uite! Și ceilalți copii și-au găsit pitici.

Privea în jur cu încântare și apoi cu drag la piticii lui. Îi așeză cu grijă în buzunar. Au îmbrățișat copacul și i-au mulțumit. Au pornit apoi sa caute și pe la alți copăcei. Ceata de copii cercetase cu amănuntul prin tot parcul și părea că fiecare își găsise câte o familie de pitici. Dar, când au privit cu atenție la rădăcina unui alt copac au găsit un piticuț mic, mic de tot, cât o unghie de mic. Că e de mirare cum de l-au văzut. Băiețelul l-a ridicat cu grijă.

– Sărăcuțul! S-a pierdut de familia lui. Nu-i nimic, mititelule. O să am eu grijă de tine.

L-a așezat alături de ceilalți pitici în buzunar, gândindu-se că trebuie să fie tare speriat că s-a rătăcit de ai lui.

Parcul era împânzit de lămpașe luminoase care sclipeau voioase în mâinile copiilor însuflețiți de căutarea piticilor. Ploaia măruntă și rece părea să nu răzbească bucuria pruncilor, iar părinții se încălzeau și ei din râsetele celor mici. În lumina plăpândă a felinarelor din parc, câteva mame împărțeau fursecuri și turtă dulce și copiii primeau în dar de la învățătoarea lor câte o pietricică magică, semn al anotimpului rece ce urma să înceapă. Dar din dar, se țesea o pânză nevăzută de lumină și iubire între sufletele celor prezenți.

– Până la urmă nu a fost rău deloc la sărbătoarea lămpașelor. Acum hai să-i ducem pe pitici acasă.

piticiȘi porni hotărât prin ploaie către poarta parcului. Nu mai rămăsese nici urmă din furia și revolta lui. Acasă și-a petrecut seara întreagă cu piticii: tatălui pitic i-a confecționat o mantie și pe piticul mic cât unghia l-a încredințat mamei pitic. Mai târziu, i-a luat cu el în pat și a povestit până târziu cu mama lui despre copiii care rămân fără familii, despre cum uneori simte că locul lui nu e aici, pe planeta asta și îi este extrem de greu cu sentimentul acesta, despre plâns și cât de vindecător este să plângi bine câteodată, despre cum s-a făcut Dumnezeu și de când există El, despre planete și galaxii. Apoi au calculat câți ani o să aibă el când mama va avea 99 și s-a gândit că la 73 de ani nu prea o să-i poată fi de ajutor mamei. Au hotărât în final să construiască o căsuță familiei de pitici și să facă un film despre ei … tatăl pitic era director la fabrica de ciuperci…

Băiețelul cu părul de aur adormi cu familia de pitici lângă el. Peste ei, lumina blândă a lămpașului trimitea raze plăpânde, mângâietoare și vindecătoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s