Amintiri dintr-o copilărie

Alin citește Aviatorul de Evgheni Vodolazkin. Și a revenit în mine un moment frumos de amintiri din copilărie, prilejuit cândva, în toamnă, când acest minunat roman m-a ținut trează până târziu în noapte.

Este povestea unui condamnat supus la un experiment de criogenare într-un lagăr, undeva prin anii ’20 și dezghețat în 1990. Romanul este procesul de reconstituire a istoriei personale a lui Innokenti Platonov, prin intermediul unui jurnal personal în care acesta notează rupturi de viață ce revin treptat în amintirea sa.

Am rezonat mult cu acest roman, am regăsit multe din concepțiile personale legate de viață, moarte, ce este valoros într-o viață de om. Citindu-l am ajuns să mă întreb în ce zodie o fi născut autorul, l-am căutat și am aflat că e Pești – știam eu! De câte ori Dumnezeu răsare în scrierile unui autor așa cum îl simt eu, mă întreb dacă nu cumva o fi Pești? Sunt idei pe care le recunosc cu ușurință, pentru că trăiesc cu ele. Cum ar fi că Innokenti a înțeles că prin voia lui Dumnezeu, Geiger l-a readus la viață. Nihil sine Deo! Apoi, conștiința faptului că viața aici, pe pământ, e doar o etapă, ca un punct mic ce se vede din avion, și că nu merită să ne dăm atât de multă osteneală luptând pentru putere sau pentru agoniseală. Că moartea vine oricum și nu are sens să fim speriați de ea. E ceva firesc, ca întoarcerea acasă. Doar că uneori, desigur că ne mai copleșește teama. Însă cred că nu atât teama de moarte în sine, cât sentimentul de insignifianță. Ne temem să rămânem mici, puncte neînsemnate în filele istoriei. Dar astea sunt temeri ale ego-ului. Căci acesta se vrea important. Dacă e să ne luăm după Innokenti, ar trebui să ne bucurăm sufletul participând activ la toate mărunțișurile vieții – o rază de soare ce pică direct pe chipul luminos al copiilor mei, într-o amiază tihnită, mirosul de ploaie după primii stropi de ploaie, zeama unei roșii ce se desface exploziv între buze, culoarea, lumina, mirosurile, zgomotele. Da, are dreptate Innokenti Platonov, cu adevărat își găsesc loc în suflet aceste ”mărunțișuri” ale vieții și ajung să conteze cu adevărat. Pentru că, dacă stau să mă gândesc bine, nu-mi mai amintesc cu precizie cum s-au derulat istoric evenimentele în prima mea copilărie, dar îmi amintesc multe detalii din viața mea la țară, în ograda bunicilor.

20140525_121906

Aerul rece, proaspăt, al dimineților de vară și sunetul metalului ce se întâlnea cu lemnul, când în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, tataia trecea pe poarta de la deal, fix pe lângă fereastra odăii în care dormeam noi, cărând roaba cu bălegar și gunoi strâns deja de la animale. Apoi bătaia în geam care o anunța pe mamaia că e vremea să meargă la muls vaca, uneori însoțită de un schimb de apostrofări. Se iubeau mult, ăștia doi, ca la țară, cu suduieli și amenințări.

Iar pe când mamaia termina de muls vaca, începeam și noi a răsări în cerdac, cu ochii lipiți ca niște mâțe puchinoase, dârdâind în aerul rece al dimineții, cu pielea ca de găină. Apa rece ca gheața cu care tataia ne obliga să ne spălăm pe față, zicând că ne călește, îmi îngheța dinții în gură. Scoasă direct din fântâna din fața casei, avea darul de a ne trezi și dintr-un somn de moarte, deși mai trișam și uneori nu mai dădeam și prin urechi, ca să nu mor de frig. Muream oricum de frig numai când îl vedeam pe tataia cum se spală cu apa aceea înghețată, până la brâu. Brrr! Dar el făcuse armata și era bărbat. Sau invers.

Apoi îmi amintesc cănile de ceramică ce stăteau cuminți la uscat în parii gardului din fața casei, așteptându-ne să le umplem cu lapte dulce cu caimac gros sau cu lapte cu cacao, gustos cum nu am mai băut niciodată de atunci. Viața la țară are gust pentru că o trăiești cu toate simțurile. La oraș se alterează mult din aceste simțuri. Când mănânci, o faci între patru pereți, fără ca nările să îți freamăte în vânt, încercând să adulmece mirosurile zilei și fără ca vântul să îți șoptească secrete în urechi sau să-ți sufle în borș; 20140525_122925fără ca vreo mâță să ți se frece leneș de picior. Nu se aude nici mugetul vreunui vițel uitat peste zi acasă și plângând după mama lui plecată la cireadă până în seară. Și nici nu ți se arată înaintea ochilor galbenul strălucitor al vreunei căpițe de paie ce se conturează glorios pe albastrul de august al cerului, contrastând cu verdele tare al castanului de la colțul casei. Nici nu îți miroase a pământ, a flori, a verde sau a mâini muncite și soarele nu-ți arde pielea în miez de vară și nici cucul nu se aude mai la deal, în crâng. Nu! Mai nimic din toate acestea nu se întâmplă la bloc. De aceea, cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată rămâne cea de la mamaia. Câtă bucurie am primit amintindu-mi aceste lucruri. Da, din aceste mărunțișuri suntem făcuți și cu cât mai mult știm să le gustăm, cu atât mai frumos și mai bine ne modelăm. Și dacă suntem bine modelați, facem binele din jurul nostru.

Înainte de a râvni la lucruri mărețe, e important să învățăm să vedem și să ne bucurăm de cele mărunte. Când învățăm să apreciem viața cu toate ale ei, se face liniște în suflet și din liniștea acelui suflet se naște lumea mai bună. Nu trebuie să luptăm în fiecare zi să fim eroi, ego-ul își dorește să fie memorabil. Sufletul doar este.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.